| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziide Toma Grigorie* Cerul se aşază pe pământ să coboare îngerii cu plete; eu a pururi să le cânt, să le dedic noi cuplete. Domnul îi trimite să ne-nveţe să trăim în viaţă şi-n cuvânt, să dăm foc la malul de tristeţe şi la toate relele ce sînt. Să zidim în suflete lumină peste marea de-ntuneric grea, ca să poată îngerii să vină să aprindă-n candelă o stea. În leagănul mării Cine te-a supărat mare? Cine ţi-a înecat corăbiile ? Cine a tras transperantele în plină zi de 24 iunie peste fereastra soarelui ? Singur vântul face tumbe pe plaja sărutată de săgeţile ploii mocăneşti. Privim zgribuliţi indefinitul Mării Negre, de la etajul doi al Casei Scriitorilor. Încruntatul Neptun, zeul, ne pedepseşte, poate, pentru timpul lăsat să se scurgă printre boabele de nisip. Pentru viaţa trândavă în leagănul mării, în leagănul morţii. Nostalgie În mica patrie din curtea de la ţară, am învăţat să merg pe cuvinte odinioară. N-am uitat nici frunzele din crâng pe care-am început să scriu şi să plâng. Când toamna le picta în galben auriu, copilăria îmi curgea fără să ştiu. Am luat lănţugul de la poarta mare şi m-am pierdut în viaţă şi în zare. Batista, ce-o flutura plângând bunica, s-a făcut cât punctul, cât furnica. Şi dus am fost lăsând în urmă anii să-nscrie cercuri tot crescând castanii. Chiar de mă întorc acum nu are rost, nimic nu mai e în curte cum a fost. Deşi mi-e lângă suflet patria cea mare, cu patria cea mică nu are asemănare. Carul ceresc Imaginez nevăzutul car ceresc, carul lui Indra desprinzându-se prin foc dintre carele biblice. Viitoare nave cosmice îşi mână caii în flăcări, ale căror hăţuri le ţin zeii. Arjuna, zeul vedic, al zorilor, cade secerat din carul de război după ce ieşise învingător în toate bătăliile. Aura lui îmi aprinde voinţa să-mi împlinesc rostul. Invizibilul car ceresc îmi serveşte drept model pentru inevitabila cădere din suiri indicibile. O aripă salvată Stai tu de partea asta, eu de cealaltă să aruncăm mingea soarelui peste apă. Nu trebuie să cadă, se va stinge lumea. Tu la răsărit, eu la apus să scădem jocul vieţii din al morţii. O aripă salvată din ploaia de alice. *** Totul se schimbă, nimic nu se pierde! dinspre Heraclit spre Ovidiu. Se rostogoleşte roata cu spiţe umane. Viermii se preschimbă în oameni, oamenii în viermi. Patimi de îndurat Insistă acerb să mă doboare o pală de vânt, o boare. Nu pot opri din mersul ei secunda, prea minimă e ora, viaţa scunda. Cariul roade trupul de brad blând, în ieroglife lemnul încrustând. Ziua cu noaptea se succed, în cântec mă ademeneşte un aed. De mine nicicum nu pot să mă separ, mă strigă zâna morţii cu mult har. Câte patimi mai am de-ndurat? Câţi sori de sânge mai curg în scăpătat? |